Mă refer la… nivelul la care ajung să fie nevoiți să trăiască unele lucruri.

Unii au o viață relativ sinuoasă, fără mari probleme, fără întâmplări grave; alții trec prin tot felul de evenimente, prin momente de mare cotitură. Pentru unii cel mai mare sacrificiu în viață e să renunțe la o promovare mai rapidă pentru a face un copil, pe când alții își sacrifică moralitatea sau chiar viața pentru a-și salva copilul. Unii au parte de o iubire mediocră, dar rămân toată viața împreună, neîntâmpinând dificultăți în relația lor aproape niciodată; alții poartă în suflet o iubire mare, din aceea care poate nici la o sută de ani nu se întâlnește, dar nu pot fi împreună pentru că mereu apare ceva mai neprevăzut, mai dificil, mai greu. Unii își trăiesc viața și își îngroapă părinții la 80 de ani; alții își trăiesc viața și își îngroapă copiii la nici 20 de ani. Și lista poate continua.

Problema nu e neapărat că unii trăiesc mai bine și alții mai greu. Dar de multe ori oamenii care nu trec prin acele evenimente cred că simt anumite lucruri sau că au anumite principii, dar de fapt ei nu și le-au testat niciodată să vadă dacă e așa; nu zic că toți, dar mulți chiar trăiesc într-o permanentă iluzie. Și atunci e ușor să stai pe poziția ta de om netrecut prin anumite lucruri și să judeci alegerile altora în momente grele.

Adevărul e că atunci când chiar treci prin niște evenimente grave, puternice, abia atunci e testul adevărat al multor lucruri. E momentul în care trebuie să alegi, poate, din două lucruri extrem de neplăcute și nu ai ce face.

Unii pur și simplu trec prin viață fără să aibă parte de alegeri dureroase. Întotdeauna una dintre alegeri e una relativ bună, e una care chiar o vor de fapt; poate au dificultăți uneori în a alege, dar asta se datorează lipsei de cunoaștere de sine, confuziei pe moment. Unii trăiesc fără să aleagă între două mari iubiri, între propria mama și propriul copil, între orașul în care au totul și orașul în care se află persoana iubită, între un prieten foarte bun și un alt prieten foarte bun, între a salva 10 necunoscuți și o persoană dragă, între a-și urma visul și familie, între propria moralitate și a denunța o persoană dragă… iar astea poate nici nu sunt cele mai dificile alegeri care se pot ivi în viața cuiva.

Sunt persoane cărora în anumite momente nu le poți spune să aleagă ce le spune inima, pentru că inima le spune ambele alegeri cu aceeași tărie; nu le poți spune să aleagă răul cel mai mic, pentru că nici una din rele nu e mai mică; nu le poți spune să facă o listă cu avantaje și dezavantaje, pentru că orice ar face tot parcă listele sunt la fel de dureroase.

Și nici nu poți fugi de alegeri; chiar dacă refuzi să le faci, viața își urmează cursul și una tot se întâmplă.

Uneori alegerea grea se vede la suprafață și din răul ales alții își extrag judecăți. Alteori se poartă în suflet ascunsă, fără să nu o vadă nimeni, sub zâmbetul unei existențe perfecte.

Într-un fel, când văd oameni care trec prin viață fără alegeri grele, simt așa… o candoare… pentru existența lor lină, de casă de suburbie de clasă medie americană în pastel. E ca zâmbetul ăla dulce în fața unui copil cu niște păreri inocente, nemânjite de experiența și durerile maturității. Iar apoi îi aud pe unii judecând alegeri pe care nu au trebuit ei să le facă, pe care nu le-au trăit și care poate le-ar face mai ferfeniță viața, principiile, moralitatea… și înghit în sec…

———————————————————————————————————————————————-

Care e cea mai grea alegere pe care a trebuit să o faceți în viață? Bineînțeles, cea despre care doriți să vorbiți, pentru că de multe ori cele mai grele alegeri sunt și o parte prea intimă a fiecăruia.

Notă: din provocări aleg cu random.org pentru diversitate.

36. „Care e cel mai spontan/nebunesc lucru pe care l-ai facut vreodata?” (Andreea)

Uite o întrebare frumoasă și interesantă, dar care pe mine mă cam prinde pe picior greșit. Nu prea sunt eu cu lucruri spontane și nebunești.  Bine, sunt câteva chestii, dar sunt mici; nu sunt chestii de genul wow! care fac alte persoane să rămână uimite și să te invidieze pentru spontaneitatea ta și pentru nebunia în cel mai bum mod cu putință.

Dar, dacă ar fi să dau un exemplu (care îl pot cataloga din ceea ce îmi amintesc în momentul acesta ca răspuns la întrebare), aș spune că ar fi momentul în care m-am suit în tren să merg într-un oraș străin pentru o persoană pe care o văzusem de 3 ori în viața mea, fără să spun absolut nimănui, pentru a urca pe munte, hotărâre luată doar cu seara dinainte.

Partea proastă cu nespusul nimănui e că lumea începe să întrebe de tine când se face seară și nu răspunzi deloc la telefon.

11. „Ce iti place la oamenii care ii cunosti prin intermediul blogului? Cu exemple.” (kudu)

Numai întrebări frumoase, zic eu, azi.

În primul rând, pentru zgândări orgoliul celui care a pus întrebarea, o să spun că îmi place legătura care se poate forma între unii bloggeri, iar cu asta e o remarcă directă asupra grupului care era așa de activ acum vreo 2 ani, din care făceam amândoi parte.

Îmi place la oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul blogului că sunt diverși. Am cunoscut multe tipologii de oameni pe care în viața reală poate nicicând nu i-aș fi cunoscut; ne-ar fi oprit barierele spațiale, lipsa timpului, poate chiar propriile noastre idei preconcepute despre vârstă, ocupație, gusturi, aspect fizic, etc. Cunoscând oameni atât de diferiți am început să înțeleg multe lucruri mai bine.

Îmi place că printre marea asta de oamenii din blogosferă, am descoperit și persoane cu care se poate discuta despre orice, fără orgolii, fără minți închise, fără incapacitatea de a vedea dincolo de propriile sisteme de valori.

Îmi plac multe chestii mărunte care nu le pot enumera, dar le simt în unele momente când citesc sau discut cu cineva.

Exemple nu văd rostul să dau.

35. „Scopul scuza mijloacele? Ce alegi?” (Mărgeluța)

E o întrebare a cărui răspuns nu îl pot da exact fără să știu exact scopul și exact mijloacele.

Pot spune cert că eu consider că sunt scopuri care justifică orice mijloace. Și că sunt mijloace care nu scuză majoritatea scopurilor. Dacă sunt întrebată cu niște exemple mai clare, pot răspunde și mai detaliat.

31. „Dacă ar fi să alegi soția iubita perfectă pentru fratele tău, cum ar fi ea?” (Emma)

Deși mi-a pus mai bine de jumătate din întrebări, Emma apare greu la înaintare, dar apare cu o întrebare dragă mie. Bine, corectată puțin de mine cu acordul ei.

Ufff… e o chestie care pe mine m-a cam obsedat mereu. Și a fost un indiciu clar a faptului că între mine și anumite persoane de genul masculin îmi sunt doar prieteni (adică faptul că îmi imaginam iubite pentru ei).

Hmmm… m-am gândit de atâtea ori, încât am o imagine foarte clară (eu tind să îmi imaginez foarte multe chestii aiurea detaliat, nu neapărat în modul preferat de mine sau cum mi-ar plăcea mie).

Cu un an mai mare decât el. Păr lung și blond, ochi albaștri, dar mai șters. Înaltă și subțire. Studentă la medicină sau arhitectură. Amatoare de thrillere dark. Excentrică în gusturi, dar foarte echilibrată în plan emoțional și psihic, capabilă să îl țină sub o mână de fier, fără ca nimeni să își dea seama că se întâmplă asta și fără ca ea să abuzeze de asta. Nu prea apropiată de mine, dar să ne înțelegem bine. Nu mi-am putut-o imagina niciodată cu familie sau cu prea mulți prieteni. Nu prea vorbăreață. Independentă și puternică.

Dar până la urmă tot nu sunt eu cea care o alege.

Am și eu partea mea de acțiuni și idei ciudate conform mie (în unele cazuri) sau conform altora (în mai multe cazuri). Și de cele mai multe ori e mai bine poate să le ții acasă să nu îți răcești gura de pomană încercând să explici unui care nu poate (că nah, vorba românului „sătulul nu crede pe cel flămând”, până nu ești în pielea omului nu îl poți înțelege) sau unuia care nu vrea să înțeleagă.

Eu personal am „ciudățenii” cu care… I can relate to (habar nu am avut cum să traduc asta în clipa în care am scris articolul), chestii la care I cannot relate to, dar la care cu un minim de efort aș putea să le înțeleg; sunt bineînțeles chestii pe care nu le pot concepe și care mă deranjează sau nu.

Și, bineînțeles, sunt chestiile la care pot găsi motive, la care pot imagina scuze, pe care cu ceva efort poate le-aș înțelege… dar pe care nu vreau eu să le înțeleg și punct.

Una dintre ele este purtarea de încălțări inadecvate pe o vreme ca asta de ieri și azi.

Am văzut la adidași la bărbați și ghetuțe nepotrivite la femei zilele astea de mi s-a acrit.

Dacă autoritățile n-au scuze dacă le prinde vremea nepregătite iarna! (wow… ninge iarna la noi… ce minune!!!!!!!!), nici oamenii nu au scuze. E iarna; minim 2 zăpezi mari vor fi în București din decembrie până în februarie. Aparent se întâmplă în fiecare an. Doar aparent pentru unii care sunt pocniți de amnezie în martie.

Încălțări bune = nu ai de ce să te plângi de gheață, de udeală, de mers greu prin zăpadă, etc. Pentru că ghetele/bocancii buni de iarnă sunt anti-derapanți, țin la umezeală și eventual sunt suficient de înalți cât să nu te uzi la gleznă, te fac să mergi bine prin nămeți.

În mod surprinzător, nu e nici o investiție mare. Eu am bocanci care m-au ținut și 4 ani. Și chiar îi purtam iarna. Dar să îi porți de cele 2 ori când ninge zdravăn câteva zile? Îi ai acolo și gata. Te trezești dimineața, vezi că e viscol și zăpadă mică (dacă asta e zăpadă mare, n-au văzut unii troiene până la brâu în copilărie), îi iei în picioare și gata. Eventual îi cureți de praf, dar în cel mai rău caz după 5 minute de mers în zăpada se curăță singuri. Nu îi ai? Îți cumperi în august că se vând pe solduri, că omul gospodar își face vara sanie.

Poate pentru mulți (dar mai ales multe) bocanci buni de iarnă (nu vorbesc de gecile bune de iarnă, că și acolo am de comentat…) nu sunt o chestie aspectuoasă. Nici să dai cu fundul de pământ sau să îți rupi piciorul nu e o chestie aspectuoasă. Nici să stai o zi ud la picioare și să răcești pe colo-pe colo nu e o chestie aspectuoasă. Dar cum pentru mulți aspectul e primordial, sunt dudii ce merg pe tocuri pe vremea asta, clătinându-și pâș-pâș tocul. Poate munca lor cere ținuta obligatorie cât mai elegantă. Poți să vii cu încălțări de schimb în pungă, te duci la baie când ajungi la muncă, te schimbi și gata; în plus, ești proaspăt încălțată cu ceva ne-umed și cu tocul ne-clătinându-se de la atâta înfipt în nămeți.

Sau măcar… sau măcar să nu aud oamenii care nu sunt echipați de iarnă și se plâng că ninge iarna în clima temperat continentală că nu critică autoritățile că nu sunt nepregătite; pentru că e culmea ipocriziei.

Adevărul trist e că aparent, de la mic la mare, nimeni nu se aștepta să ningă în ianuarie. Iar asta spune multe despre noi.

Între timp, urez tuturor spor la scuturat de zăpada și ca pe cei mai firavi dintre voi să nu îi dărâme vântul!

Am cunoscut-o într-o zi de iulie. Era după admiterea în liceu; viitoarea dirigintă ne chemase pentru o întâlnire înaintată. Era așa ciudată mulțimea aia de oameni pe care nu îi cunoșteam. Erau și 2-3 colegi care fuseseră în aceeași școală generală cu mine, dar cum abia îi știam din vedere nu conta.

Ufff… în mintea mea se formase ideea clară că necunoscând pe nimeni și la timiditatea mea de pe vremea aceea, nu o să socializez deloc.

Așa că m-am așezat în prima bancă pe mijloc.

La un moment dat o fată vine întârziată și mă întreabă dacă poate sta lângă mine în bancă. Îi zic da.

Începem să vorbim, aflu că o cheamă Alina, că bunicii ei sunt din aceeași localitate cu străbunicii mei.

Când am venit în septembrie eram entuziasmată tocmai de ideea că dacă tot nu o să mă leg de colegi, o să o am pe ea.

În primele luni totul a fost frumos, vorbeam despre orice, stăteam în aceeași bancă.

Dar după iarnă au urmat diversele concursuri școlare. Atunci am început să mă apropii de o altă colegă; învățam și făceam exerciții împreună, iar dacă discuțiile nu mergeau întotdeauna la fix, mereu se lega ceva că doar eram amândouă pasionate de fizică, informatică și tehnică. Numai că ea făcea parte din alte sfere. Știți voi (sau nu ), grupul ăla din clasă care se credea superior tuturor, care aveau bani să petreacă oriunde și oricând, cărora părinții le cumpărau la 18 ani mașină direct și se duceau la curse și pădure mereu, care făceau mișto de orice avea o situație materială mai precară, care cântărea weekend-urile în mers la mall-uri în Iași să nu aibă altcineva haine ca ei în orașul ăla micuț, etc. Ei nu o priveau cu ochi buni pe Alina tocmai din cauza situației materiale; eu nu aveam probleme cu asta, dar fiind adolescentă, impresionabilă și prostuță, mă simțeam prost că uneori făceau mișto și de mine că eram prietenă cu ea.

Așa că am început să o ignor prin clasă. Chiar fățiș.

Într-o zi m-a luat deoparte în timp ce mergeam spre casă și m-a întrebat:

„Ce am făcut ca să fii supărată pe mine?”

N-am știut ce să răspund. Mă simțeam prost. Nu greșise cu nimic… dar… nu mai simțeam legătura aceea între noi. Nu o mai vroiam ca prietenă.

Mai ales că prin perioada aia cunoscusem prin cealaltă colegă un tip care îmi plăcea mult. Oricum, „prietenia” asta nu a durat mult. Mai întâi am ignorat și cealaltă colegă și grupul respectiv din cauza relației cu tipul respectiv (de fapt am ignorat forțat mai multă lume). Rămăsese o amiciție seacă. După doi ani, la despărțire, însă m-am îndreptat din nou spre ei. Dar nu puteam… lumea asta mi se părea frivolă. Oamenii ăia nu se puteau distra și nu dansau decât după a doua navetă de bere. Mie nu mi-a plăcut niciodată alcoolul și nici nu am fost faan petrecerilor surpriză cu vomă și tâmpenii făcute la băutură.

Și totuși aveam nevoie de o prietenă care să mă ajute să îmi vindec rănile. Eram singură, tristă… și atunci Alina, observând asta, a început să încerce să mă ajute cumva, măcar cât mă vedea la școală.

Mă simțeam atât de rușinată… eu nu o mai băgasem în seamă de peste doi ani, iar ea era acolo pentru mine. Avea un suflet de aur… păstram distanța pentru că acum nu mă consideram demnă de prietenia ei.

Dar ea a fost alături de mine și prin ea am învățat ceea ce înseamnă cu adevărat prietenia. Perioada petrecută cu ea, spre sfârșitul liceului, a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. M-a ajutat să cresc și să mă simt bine. Mă trăgea după ea la dansuri mereu. Lumea ne făcea curajoase că dansam fără să ne alcolizăm înainte (deși eu nu înțeleg nici acum ideea asta preconcepută că daăc nu bei măcar puțin, nu te poți distra la o petrecere).

Ea era energia mea de zi cu zi.

Însă o altă vorbă de a ei m-a schimbat cu adevărat. Era în vara de după liceu, stăteam de vorbă pe câmp la umbră și vorbind despre viață în general mi-a zis:

„Știi, aș vrea să fiu ca tine. Să mă atașez mai mult de lucruri decât de oameni și să nu sufăr atât de mult după ei.”

Vorbele astea m-au marcat profund în momentul ăla. Da, așa fusesem de ceva vreme… mă feream cât puteam să nu mă atașez de oameni, să nu pun suflet în relațiile cu ei (asta e cu totul altă poveste totuși). Îmi era frică să nu fiu rănită; dar frica asta făcea un rău mare. Persoana care fusese mereu alături de mine credea că nu eram atașată de ea… mă privea ca o ființă rece, dar nerănită.

Mi-am dat seama că pentru o prietenie ca a ei ar fi meritat să fiu rănită de mii de persoane înainte, de mii de încercări. Pentru a găsi așa ceva merita.

Și că poate pe alții chiar îi voi pierde încercând să fiu insensibila care nu stă să fie rănită. Poate oameni la fel de minunați.

Iar asta m-a ajutat mult când am plecat într-un mediu nou, într-un oraș nou, într-o lume nouă.

Vorbeam mereu, chiar dacă studiam în localități diferite. În prima vacanță de iarnă, am făcut Revelionul împreună. Apoi să ne întâlnim a devenit din ce în ce mai greu. Vacanțele nu se potriveau, mai era vara practica, ea s-a apucat să lucreze, etc.

Când am văzut-o ultima dată era foarte schimbată. Mai ales că nu vorbisem de mult.

Ea după ce a terminat facultatea acum doi ani a plecat în Grecia. Și mai greu… rar când dădeam una de alta pe mess.

Apoi am vorbit iar într-o zi de vară, ca în toamnă să aflu că s-a căsătorit. Atunci am scris acest articol pe care mulți nu l-au înțeles; dar ea cu siguranță l-ar fi înțeles.

Dar oricât de multe luni nu am vorbi, mereu e la fel. E fata aia veselă, cu un zâmbet de milioane care îmi spune „frumoaso” și care mă întreabă în cele mai mici detalii ce am făcut. Simt căldura ei prin monitoare și fibră optică… parcă nimic nu s-a schimbat. Parcă nimic nu se schimbă niciodată. Oricât de mare am vedea schimbarea una în alta, în fond suntem aceleași una pentru alta. Mi-e mai firesc să vorbesc despre orice cu ea după luni de zile de tăcere decât cu oameni care sunt alături de mine zi de zi.

Nu cred în sufletele pereche sau ceva de genul… dar undeva dacă în percepția mea științifică și rațională despre lume există ceva asemănător acelui concept… cred că da… într-un fel… suntem suflete pereche din punctul de vedere al prieteniei.

Și tot ea a spus:

„Nu contează câți oameni noi cunoști. Nu contează nici că sunt de o mie de ori mai buni. Unii oameni îți rămân indiferent de orice în suflet.”

„All the faces in the photographs have change.

To not confuse it all, the name remain the same.”

Îmi plac foarte mult verdețurile, dar e o mare problemă să le iei în „viu” că se ofilesc imediat în frigider. Mai ales dacă nu le gătești chiar în ziua în care le cumperi. Nu m-am apucat încă să cresc la ghiveci. De mult timp zic, dar nu apuc. Iar cele uscate parcă nu au gust, aceeași savoare.

Dar uite că la cutie congelate își păstrează foarte bine aroma. Poate ar trebui să congelez și eu.

De busuioc… ce pot să spun… conține fier, calciu, magneziu, vitaminele A, B6. Scade nivelul colesterolului și trigliceridelor.

Mă rog, dacă o să căutați pe net o să vedeți că e bun la multe. Ca multe alte alimente naturale.

Așa că m-am decis să îi fac o rubrică specială, cu bucate condimentate cu busuioc. Și cam doar atât, că busuiocul e tare și nu se mai simte altă aromă de la el.

Știu că nu multora le place busuiocul, dar papilele mele gustative au fost alintate.

Tocană de pui cu cartofi și dovlecel

Îmi place mult tocana aceasta. Am găsit rețeta într-o revistă și de atunci o prepar des.

Se începe cu călirea bucăților de carne de pui. Când se rumenesc, se adaugă pastă de curry. Eu nu am găsit pastă, așa că am amestecat niște pastă de tomate cu praf de curry.

Apoi vin și bucățile de cartofi și dovleac.

Se fierbe totul bine cu lichid (3/4 apă și 1/4 lapte).

Aproape de final se adaugă fasolea verde (cea congelată în maxim 10 minute se gătește).

Se condimentează și nu se uită de busuioc, care trebuie să fiarbă și el puțin în tot amestecul acesta.

Făcusem o porție mare, pentru a lua și a doua zi la muncă.

Dar se pare că a trezit și alți pofticioși (m-am mirat că s-au dedat la dovleac și busuioc) și nu prea a mai rămas nimic.

Pui mediteranean 

Mmmm… hai să „îmbătăm” și rețeta asta cu aromă de busuioc.

În primul rând călim puțin puiul cu ulei de măsline (din acela special pentru gătit, nu pentru servit crud).

Apoi adăugăm și niște căței de usturoi (din ăia ca la mama lor, aromați, nu hibrizi giganți de China).

Adăugăm apă și roșii în sos. Îmi place soiul ăsta lunguieț și cumpăr conserve cu ele întregi, decojite; mi se pare mai frumos și la servit și oricum se topesc de tot la gătit.

Când fierbe bine adăugăm și măsline, iar la final garnisim cu busuioc.

Paste cu ciuperci

Simplu, rapid și gustos.

Baza e un… sos, desigur. În varianta aceasta am fierb niște gălbiori (am fost așa bucuroasă când i-am găsit!) în smântână lichidă (de gătit, cum i se mai spune). Pe la final am adăugat și eu ce brânzeturi cremoase mai aveam prin frigider, să iasă sosul mai gustos și mai gros. Nu am uitat de sare și piper.

Aproape de final am adăugat pastele fierte al dente, ca să tragă din gustul sosului 2-3 minute. Când e gata se adaugă și busuiocul.

Dacă fierbeți pastele în timp ce fierb și ciupercile, rețeta asta nu ar trebui să dureze mai mult de 15 minute. Că ciupercile sunt gata foarte repede.

Scriind acuma, văd că la link se spune că e al 21-lea post cu titlul acesta; au fost bineînțeles și divagații de la el de-a lungul timpului așadar… chiar nu îmi vine să cred că scrisesem așa multe articole în tema asta.

♣ S-au modernizat ăștia de la Enel. Luna asta a venit nenea cu lumina să facă citirea la contoare și nu a mai aduc cu el catastiful unde nota frumos cu pixul. Era însoțit de un gadget de unde alegea apartamentul (avea și touch screen domle), citirea era semiautomată… ce ți-e și cu lumea asta. Abia aștept să vină cu POS-ul când e la achitat factura (păcat că în majoritatea timpului vine după-amiaza în timpul săptămânii când nu e nimeni acasă ). Cardul meu abia așteaptă… sau nu?

♣ Ieri nu a nins. Punct. Ieri a fost o lapoviță tâmpită care s-a floeșcăit (știu că e fleșcăit corect, dar floeșcăit îmi sună mai… plastic)  imbecil și care va fi dimineața un patinoar de groază. Ninsoare e când se depune un strat și ține mai mult de 5 minute. Autoritățile și oamenii sunt din nou nepregătiți, pentru că, nu-i așa, iarna nu e vreme proastă, nu trebuie pregătite mereu ustensilele și bucureștenii nu trebuie să își lase fițele deoparte și să își cumpere niște bocanci ca lumea.

♣ Uite că după patru ani de facultate, la master am reușit să o fac și pe asta. Să fiu singura fată din sală la un examen. Nu era chiar așa greu, dar mereu dădeam examenele cu o colegă și eram măcar noi două.

♣ Apropo de card, nu-l mai am. Oricine pe lumea asta care mă cunoaște cât de cât aproape că ar paria că eu mi-aș pierde actele des. Nu… nu a fost așa. Am fost foarte ocupată săptămâna asta așa că l-am rugat pe fratele meu să ia cardul, să facă niște comisioane, să îi trimită bani mamei și să îmi aducă niște cash (că nu se poate plăti peste tot cu cardul din păcate). Și s-a întors frumos cu toate rezolvate și fără card. Surprinzător, chiar și pentru mine, nu m-am panicat. Asta e… se rezolvă. Bine, am fost calmă până am sunat să blochez cardul. Pe lângă faptul că numai grupa de sânge a mamei nu m-au întrebat care e, al naibii cică sucursala la care vroiam re-emitere nu există. Cum nene tanti dacă eu o văd zilnic? Bun. Am zis că stau fără re-emitere. Scot a doua zi de la bancă (sucursala care cică nu exista) niște bani, cer extras de cont și cer funcționarei dacă pot să fac re-emitere card. Funcționare mă anunță că nu a fost blocat cardul (???) și că re-emiterea se face doar la sediul care mi l-a emis prima dată (la mama supărării, că acolo s-a făcut prin firmă). Bun. Sunt din nou la serviciul clienți. Cer re-emitere card. Aia spune că pot să cer re-emitere la orice sucursală. Îmi bag picioarele în răzgândeala lor și cer re-emitere de unde mi l-au eliberat, mă calmez, respir ușor și îmi fac o cafea.

♣ Chiar mă bucur că totuși am avut timp și de astfel de plimbări săptămâna asta. Pentru că am avut săptămâna asta toate cele 4 examene, mi-am luat ultimele trei zile ale săptămânii concediu pentru formare profesională. Dincolo de „citește”, „du-te la examen”, „așteaptă rezultatele pe mail”, „stresează-te”, am ieșit după fiecare examen ba la o cafea, ba la o șuetă cu oameni pe care între master și muncă îi mai prinzi cu greu. Și am terminat sesiunea din prima săptămână, deci am trei săptămâni în care merg doar la muncă (cât am ajuns să mă bucur de momente din astea ).

♣ De unde știi că s-a făcut prea frig afară? Atunci când mergi să duci gunoiul, dai de doi îndrăgostiți pe treptele casei scării. Evident e prea frig ca să se mozolească pe bancă în fața blocului.

Să știți că totuși puteți introduce aici în continuare idei (nu de alta, dar poate chiar mă ține tot anul ) și mă bucur că unii au fost foarte activi.

———————————————————————————————————————————

Pentru cei cărora trebuie să le reamintesc, la sfârșitul anului trecut m-am gândit să pornesc o serie asemănătoare cu 50 de întrebări care îți vor elibera mintea, cu diferența că nu vor fi doar întrebări ci și provocări și alte idei de la cititori.

Datorită faptului că unii au fost mai „harnici”, ca să nu fie ocazii în care mă ocup doar de întrebările/provocările cuiva, voi folosi random.org pentru a le alege.

Fiecare articol din serie va trata în funcție de specific și timpul meu, unul sau mai multe puncte expuse acolo.

———————————————————————————————————————————

13. „Te certi des sau nu prea si cam ar fi motivele sa duca spre o cearta cu tine?” (nabiyafly)

Deși sunt relativ ușor de enervat/supărat/etc., la mine o ceartă e un fenomen… relativ rar. Relativ rar pentru că eu am marele defect de a mă putea certa doar cu cei dragi. Dacă e vorba de alții, pot să încerce să mă enerveze și să mă stârnească la ceartă cât vor… pur și simplu îi las baltă pentru că nu mă pot certa. Am cunoștințe și amici care probabil ar jura în fața oricui că eu nici nu știu ce e aia ceartă (poate doar din auzite ). Cu cei dragi e altă poveste; nu sunt nici aici certurile, dar există. Cu fratele meu mă cel mai des, ca între frați (cine are frați știe despre ce fel de certuri pot apărea), dar există altcineva în top, care nu știu cum face (că mă vede și rar) că tocmai pe bătătura aia mai nasoală calcă.

În general certurile provin de la diferențe de opinie în legătură cu anumite decizii de luat în conviețuirea asta cu cei dragi sau din faptul că cineva atinge, nu mângâie, chestiile la care eu țin foarte mult.

8. „Daca ai putea repara brusc si definitiv un defect pe care il percepi in personalitatea ta, care ar fi acela?” (Hapi)

Se pare că de data asta nimeresc numai întrebări cu o ușoară conotație negativă…

Mi-ar face o mare plăcere să nu mai fiu, brusc și definitiv, panicoasă. Deși am fost omul care a trebuit să învețe să se descurce în multe situații, destule urâte și grele, în continuare prima mea reacție e să intru în panică, să mă blochez. Chiar dacă ulterior îmi revin și redevin puternic, rezolv toate… momentul ăla de panică poate fi crucial.

6. „Daca te-ai batut sau macar te-ai plesnit vreodata cu vreo fata, care-a fost motivul?” (Hapi)

O fi densitatea de probabilitate proastă la random în cazul meu?

Din nefericire pentru persoana care a pus întrebarea, eu la viața mea m-am bătut doar cu băieți. (pentru mai multe detalii, se poate propune o nouă întrebare, dar le-am mai dat).

Nu m-am bătut cu idioate, nici cu țațe, nici cu foste, nici cu enervante. Ba din contra, unele s-au enervat așa de tare că nu m-am păruit cu ele, încât au spart un tablou.

Bine, asta excluzând auto-bătaie. Am tendința de a-mi da self-face-palm când fac o tâmpenie și de câteva ori o trântesc fără să îmi dau seama tare și ustură. Ultima dată mi-am dat la muncă de nu știau colegii ce se întâmplă; am vrut să ating semn de „am făcut o greșeală” fruntea, dar din prostie nu știu cum am făcut și mi-am fript o palmă…

„iubire etc.”

Probabil nu mulți și-au pus întrebarea ce e cu citatele din acele personaje…

Și totuși…

Încercam doar să vă prezint 3 personaje, care reprezintă tipologii umane în care mulți ne putem regăsi.

Oliver

Gillian

Stuart

Dar povestea?

Gillian: „Dar, dacă există pe lume doi oameni pe care îi înțeleg bine, aceia sunt Stuart și Oliver. La urma urmei, am fost măritată cu amândoi.”

Gillian avusese alături de Stuart totul: iubire, o viață liniștită, stabilitate, un om afectuos care o sprijinea în toate, o viață sexuală reușită… și totuși în urmă cu mai bine de 10 ani, a ales să divorțeze pentru a se căsători cu cel mai bun prieten al lui, Oliver.

Oliver, boem și imatur, a fost o alegere care l-a bulversat pe Stuart, alegând să plece departe de ei, deși aceștia l-ar fi preferat aproape, ca prieten de familie.

Și deși însăși Gillian vedea multe defecte la Oliver (nu muncea, familia fiind întreținută de ea, era depresiv, viața sexuală fusese în primii ani stângace și apoi deloc, avusese și episoade de violență fizică asupra ei, nu era afectuos), va rămâne alături de el și vor avea și două fiice, Sophie și Marie.

Gillian: „L-am iubit sincer pe Stuart. M-am îndrăgostit de el simplu, de-a dreptul. Ne înțelegeam bine, sexul funcționa, adoram faptul că mă adora și atâta tot. Pe urmă, după ce ne-am căsătorit, m-a îndrăgostit de Oliver, deloc simplu, ci foarte complicat, complet împotriva instinctului și a rațiunii. [...] Ideea este că poți să iubești doi oameni, unul după altul, unul peste altul, așa cum mi s-a întâmplat mie. Și nu înseamnă că o iubire e adevărată și cealaltă falsă.”

Căsătoria lui Gillian cu Oliver nu era deloc simplu de menținut. Pe a doua fetiță o făcuse doar pentru a se asigura că Oliver e suficient de legat de ea.

————————————————————————————————————————————————————————————–

Stuart, între timp, pleacă în America, se recăsătorește cu Terry, divorțează după 5 ani, se îmbogățește.

Însă nu poate sta deoparte prea mult de fosta soție și cel mai bun prieten al său. Se întoarce plin de succes, vrând să vadă ce mai fac cei doi.

Oliver însă e bulversat. Întreținut de nevastă, lipsit de orice formă de succes profesional și lipsit de posibilități financiare, îl crede pe Stuart obligat să își împartă succesul și banii cu ei. În ciuda răutăților și a comentariilor acide și ironice ale lui Oliver, Stuart îi ajută cu multă bunăvoință. Ba chiar, le face practic cadou casa în care locuise cu Gillian, deși la divorț, cumpărase cu mai mult decât făcea jumătatea ei. În plus, Oliver obține de la el și un loc de muncă facil și foarte bine plătit.

Însăși Gillian e supărată pe Oliver pentru că se poartă de parcă Stuart ar fi greșit și trădat, nu ei doi.

Stuart: „Dar când mă gândesc la ea – cum fac deseori – nu mi se pare că m-a înșelat. Poate s-a înșelat pe sine, dar asta e altă poveste. Când am întrebat-o, mi-a explicat cum stau lucrurile. Când ne-am despărțit, și-a asumat responsabilitatea. Când am împărțit bunurile, a cerut mai puțin decât i s-ar fi cuvenit. Și am o bănuială că nu se culca cu Oliver atunci când eu credeam că o face.”

Gillian: „Așa ajungem toți să trăim după o vreme, nu? Eviți unele lucruri, ignori altele, te ții deoparte de unele subiecte. E normal, e matur, e singurul fel de a supraviețui dacă ești un om ocupat, dacă ai o slujbă, dacă ai copii. Dacă ești tânăr sau nu ai ocupație, dacă ești bogat, dacă ai timp sau bani sau din amândouă, atunci îți poți permite să… cum se spune… să iei totul în piept, să îți cercetezi fiecare aspect al relațiilor, să te întrebi exact de ce faci fiecare lucru. Cei mai mulți însă merg pur și simplu înainte. Nu îl întreb pe Oliver ce planuri are și nu-l întreb ce simte. Ca răsplată, el nu mă întreabă pe mine dacă mă simt încorsetată, frustrată, epuizată sau mai știu eu cum.”

Oliver însă nu se oprește aici. Îl consideră obligat pe Stuart nu doar să îi ajute financiar, ci să preia rolul de cap de familie.

Stuart gătea, Stuart punea rafturi, Stuart avea grijă de fete.

Ceea ce el nu regreta, atașându-se foarte mult de cele două.

Terry: „Unii când se îndrăgostesc mint, alții spun adevărul. Alții fac și una, și alta, spunând minciuni oneste, ca majoritatea dintre noi. <<Da, îmi place jazzul.>>, spuneam când de fapt gândim: da, cu tine mi-ar putea plăcea. Dragostea este menită să ne schimbe viața, nu? Deci, dacă spui lucruri de care nu ești sigur, asta e o minciună onestă.”

„Stuart a fost călcat în picioare de prima soție. Asta l-a afectat, l-a făcut să sufere într-un fel în care nici nu știa că poate suferi. L-a făcut una cu pământul în țărână, ca să plece cu cel mai bun prieten al lui. Lui Stuart i-a luat mult timp să învețe să aibă încredere în oameni.”

Și fetele se atașează mult de Stuart, mai ales că tatăl lor se îndepărta din ce în ce mai mult de ele și mama lor. Sophie, fata cea mare, aflând de prima căsătorie a mamei, începe să își facă iluzii că Stuart ar fi adevăratul ei tată și o sfătuie pe Gillian să redevină soția lui, dacă Oliver continuă să se poarte urât cu ele.

Oliver începe la sfatul lui Stuart să facă ședințe la psiholog, pentru a scăpa de depresie. Însă starea se agravează. Oliver tânjește prea mult succesul prietenului său, mai mult decât la propria familie. Se visează în locul lui, stând în casa de vizavi, admirând ca odinioară viața casnică și liniștită a lui Gillian și Stuart.

Stuart: „Eu sunt soțul tău. Am fost mereu soțul tău. Ești soția mea.”

Împins mereu de Oliver spre Gillian, pentru a-l înlocui, Stuart își dă seama că a iubit-o mereu pe ea.

Petrecând atât de mult timp alături de ea și de fete, ajunge să creadă că și Gillian îl iubește în continuare. Femeia rămâne mereu pasivă. Nici în momentul în care Stuart întreține relații intime cu ea, deși nu vroia, nu îl împiedică, nu îl înlătură, nu încearcă să scape, de parcă ai fi ascultat hipnotizată de voința soțului ei, de se vroia înlocuit.

Rămâne însărcinată cu Stuart, neputând să ascundă asta soțului cu care nu mai avea relații intime de luni de zile.

Stuart: „Pentru că Gill, cea din faza aceasta, este Gill, cea de acum 12 ani pe care știu că o voi iubi întotdeauna. [...] Dar cum rămâne cu Gill, cea de astăzi? Va trebui să mă îndrăgostesc încă o dată de ea? Sau am și făcut-o pe jumătate? Pe sfert? Pe trei sferturi?”

Gillian: „Stuart mă iubește? Încă? Adevărat? Așa cum a spus? Asta e întrebarea cheie.”

„iubire etc.”

„În cea mai mare parte a cazurilor, oamenii fac ceea ce s-au angajat să facă. În cea mai mare parte a cazurilor, înțelegerea e înțelegere. În cea mai mare parte a cazurilor te poți încrede în oameni. Nu spun că poți să-ți lași portofelul deschis pe masă. Nu spun să semnezi cecuri în alb și să te întorci cu spatele atunci când nu e bine să o faci. Dar măcar știi pe ce picior dansezi. În cea mai mare parte a cazurilor.

Nu, trădarea adevărată e cea între prieteni, între cei pe care îi iubești. Ar trebui ca prietenia și dragostea să îi facă pe oameni să se poarte mai frumos, nu?”

„Dacă vreți să știți, eu cred că prietenia e mai complicată decât căsătoria. Pentru mulți, căsătoria e provocarea supremă. Clipa în care îți pui în joc întreaga viață, când spui: iată-mă, asta sunt și îți dăruiesc tot ce am. Nu mă gândesc la bunurile lumești, ci la trup și suflet. Cu alte cuvinte, tindem către 100%, nu? Acum, poate n-o să obținem 100%, cel mai probabil e să nu obținem, sau obținem totul un timp și pe urmă să ne mulțumim cu mai puțin, dar vom ști că procentul acela, întregul, există. Ceea ce era odată numit ideal. Astăzi cred că i se spune obiectiv. Și apoi când lucrurile se deteriorează, când procentajul scade sub nivelul obiectivului agreat – să zicem de 50% – avem ceea ce se cheamă divorț.

Cu prietenia însă nu e la fel de simplu. Cunoști pe cineva care îți place, împreună cu care faci diverse lucruri și cu care te împrietenești. Dar nu există o ceremonie care să o consfințească, nu ai un obiectiv. [...] Și nu există divorț. Adică, poți să te cerți, dar asta e altceva.”

„Haideți să luăm iubirea. Nu e așa cum am crezut că va fi. Suntem de acord? Mai frumoasă, mai urâtă, mai lungă, mai scurtă, supraestimată, subestimată, dar nu așa cum am crezut. În plus, e diferită pentru persoane diferite. Și e un lucru pe care îl învățăm încet: cum e iubirea pentru fiecare dintre noi. Câtă avem în noi. La ce suntem dispuși să renunțăm în schimbul ei. Cum face de supraviețuiește. Cum moare.”