Vorbeam la un moment dat despre barbatii din viata mea si ziceam ca au o probleme cu datul cu pararea. Desi, ma rog, cica ar trebui sa fiu fericita ca dau numai cu parerea nu cu parul.
Si de cand cu laringita asta s-au facut niste grijulii… mama, mama…
Principala lor grija e de ce mi-e rau. Sa le explici domnule ca e de la curent, nu se poate. Ei imi sar in cap ca nu ma imbrac gros…
Una dintre problemele lor majore e spatele gol. Sa stiti de la mine ca eu nu umblu cu spatele gol. Port blugi cu talie normala/inalta si bluze pana sub fund in general. Dar na… cand stau undeva jos, mai ales in vreo masina, cand ma ridic mai se lasa pantalonii in jos, mai se strange bluza in sus si pana sa imi aranjez hainele pe mine normal ca imi sta spatele gol. Si in clipa aia imi sar domnii astia in cap mai tare decat a facut-o mama toata viata. Desi mama avea o singura obsesie: sa purtam maieu bagat in pantaloni.
Ieri prietenul meu cel mai bun, m-a tinut in suturi pana am intrat la examen ca am facut laringita ca nu port fular. Avand glas doar pentru a-mi spune numele si grupa la momentul potrivit, am tacut. Ce sa ii explici ca eu consider ca daca port flanea cu guler si geaca mea se incheie pana la nas, mi se pare derizoriu sa port fular.
Mai au putin si ma imbraca ei… normal, ii apreciez ca imi poarta grija si mi se par dulci cand fac asta… dar in general sunt independenta si chiar cred ca stiu cum sa am mai bine grija de mine.
Cel mai aiurea e cu fratele meu… ca locuiesc cu el.
Aseara mi-a facut predica pe faptul ca stau in tricou si pantaloni trei sferturi prin casa. La noi mereu e iarna cald si stam mai de vara… dar am laringita, deci trebuie sa port 100 de haine pe mine. Ca e cica un curent prin casa… n-am simtit niciunul inafara de ala electric.
Eu chiar nu suport sa am in casa multe haine pe mine sau groase. Mai fac treaba si ma incurca, ma incalzesc foarte tare.
Dupa aia e vorba ca eu fie vara fie iarna dorm cu aceeasi patura, de altfel subtire.
Dar daca ii zic sa imi dea mie plapuma, incepe vechea poveste cu plapuma si zestrea noastra… si aici ajung la povestea pe care vroiam sa o zic… (mai mult…)
)
“Noi nu ne ituăm niciodată în prezent. Anticipăm viitorul ca prea lent în actualizarea lui, ca şi cum am vrea să-i grăbim cursa; sau ne amintim trecutul pentru a-l opri; suntem atât de nesăbuiţi, încât rătăcim prin timpuri care nu sunt ale noastre şi nu ne gândim de fapt la ceea ce ne aparţine şi suntem atât de deşarţi, încât gândim la cele ce nu mai sunt şi alergăm fără să mai reflectăm doar la ceea ce există. Adevărul e că prezentul, de obicei, ne răneşte. Îl ascundem din faţa ochilor noştri pentru că ne îndurerează; dacă, în schimb, pentru noi e plăcut, îi deplângem fuga. Încercăm să-l susţinem prin intermediul viitorului şi ne îngrijim de orânduirea lucrurilor ce nu sunt în puterea noastră, pentru un timp la care nu suntem siguri că vom ajunge. Fiecare să-şi analizeze gândurile proprii: le va găsi mereu pline de trecut şi de viitor. Prezentul nu e niciodată scopul nostru: trecutul şi prezentul sunt mijloace şi numai viitorul e scopul nostru. În felul acesta, nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim; tinzând mereu spre fericire, e inevitabil să nu ajungem niciodată la ea”. (Blaise Pascal, Cugetări).
Linus pleaca dupa ea la Paris.
